Frații Varkas și prințesa lor

Nu înțelesesem niciodată cum de oamenii se entuziasmau, se bucurau sau se întristau. Nu înțelesesem niciodată cum de râdeau atât de tare încât le lăcrimeau ochii, sau cum de plângeau la fel de tare și le umflau ochii.

Nu cred că am simțit vreodată aceste emoții, nici măcar când eram copil.

Cred că... orice ar face oamenii să simtă lucruri precum bucuria, entuziasmul sau chiar tristețea, poate că asta nu a fost niciodată încorporat în mine. Ca un set de celule lipsă. Sau poate că pur și simplu s-a epuizat înainte să apuc să-l folosesc.

Singurele emoții pe care le-am simțit vreodată, care îmi erau familiare, ca niște prieteni vechi, erau ura, furia, frica și pofta – aceasta din urmă se dezvoltase când am ajuns la pubertate, iar celelalte trei... ei bine, de când mă știu.

Iar în acel moment simțeam furie. Furie pură care mă făcea să tremur.

„Ce?”, am întrebat-o pe mama, cu pumnii strânși atât de tare, încât unghiile mi se înfigeau în palmă, străpungându-mi pielea. „Te măriți?”

„Da”, mi-a răspuns ea, zâmbind de la o ureche la alta în timp ce se uita la inelul cu diamant de pe degetul ei – inelul ei de logodnă. Diamantul a fost lovit de razele soarelui și a reflectat lumina, strălucind. „Oh! Uită-te la asta!”

„A trecut abia o lună”, i-am reamintit, cu vocea tremurândă. „Tocmai i-au îngropat trupul și tu te căsătorești din nou?”

Relația părinților mei nu a fost niciodată una armonioasă, niciodată ca a celorlalți oameni pe care i-am văzut și care se iubeau. Se certau și se certău tot timpul, iar eu ajungeam mereu să fiu târâtă în mijlocul conflictului. Totul se termina mereu cu mine acoperită de vânătăi.

Îi uram pe amândoi. Obișnuiam să mă tem de ei, dar într-o zi m-am trezit pur și simplu și am decis: „Niciodată mai mult.” Că nu o să mă mai tem niciodată de ei, că o să-i urăsc doar și o să simt pentru totdeauna furie față de ei.

Așa că chiar nu-mi păsa deloc că se căsătorea la doar o lună după ce îi murise soțul. Ce îmi păsa era ca măcar să se prefacă că îl jelește. Oamenii o să o observe și o să vorbească.

Mama a ridicat din umeri, întorcându-se cu spatele la fereastră și privindu-mă așa cum o făcea mereu — de parcă aș fi fost proastă și n-aș merita timpul ei.

„Credeam că, odată ce ai crescut și ți s-au conturat formele, o să-ți treacă prostia”, a mârâit ea, „dar m-am înșelat. Când viața îți oferă o oportunitate, Rosette, draga mea, o apuci cu ambele mâini. La naiba cu consecințele!” A trecut pe lângă mine, îndreptându-se spre ușă. „Vând casa. Ne mutăm la el imediat ce se rostesc jurămintele.”

Nu m-am dus la nuntă. Mama mi-a bombardat telefonul cu apeluri, dar nu am răspuns la niciunul. Nu m-am întors acasă și am stat la o prietenă, mergând de acolo la slujba mea cu jumătate de normă. Dar generozitatea prietenei mele nu putea dura la nesfârșit, iar eu nu mai puteam rămâne acolo.

Așa că, la o săptămână după nuntă, am răspuns în sfârșit la telefonul mamei.

„Fată proastă”, au fost primele cuvinte pe care le-a scuipat, cu voce aspră. „Știi ce minciuni a trebuit să inventez? Trebuia să dăm impresia unei familii fericite. Trebuia să le arătăm noului meu soț și familiei lui că suntem uniți!”

„Sunt sigură că ți-ai inventat o minciună convingătoare”, am spus eu, cu voce monotonă. „Trimite-mi adresa. Voi veni direct acolo după ce termin programul de lucru.”

„Tu și acel...”

Telefonul a scos un bip când am încheiat convorbirea, l-am aruncat în geantă și m-am întors la muncă.

Nu voiam să mă duc. Nu voiam să-i dau mamei senzația că a câștigat sau că încă mai are vreun control asupra mea, dar n-aveam de ales. Nu-mi puteam permite un apartament pentru că economiseam bani ca să merg la facultate.

Așa că urma să mă duc, dar nu aveam de gând să intru în jocul ei stupid cu „familia unită”. Aveam de gând doar să înghit tot ce-mi arunca în față. Era doar până la sfârșitul acestui an, iar apoi urma să mă mut. În sfârșit, urma să merg la facultate.

De îndată ce am văzut adresa trimisă de mama, am știut că nu era vorba de un om de afaceri obișnuit cu care se căsătorise. Când am ajuns la conac, asta s-a confirmat.

Era imensă, ca un afurisit de castel, cu ziduri înalte și porți mari. Imediat ce am coborât din taxi, cineva era acolo să-mi ia bagajele și să mă conducă înăuntru.

„Bine ați venit, domnișoară Rosette”, m-a întâmpinat un bărbat îmbrăcat în costum, cu ochelari groși pe nas, în timp ce bagajele îmi erau luate. „Sunt Gabriel, majordomul, și la mine veți apela dacă aveți nevoie de ceva.”

„Încântată de cunoștință”, am spus, dând ușor din cap.

Am fost condusă în interiorul conacului, printr-un hol lung, până când am intrat într-o cameră unde se afla mama, iar apoi am fost lăsată singură cu ea. S-a ridicat imediat în picioare când m-a văzut, îndreptându-se spre mine cu mâinile sprijinite pe șolduri și cu fața roșie de furie.

„Nu-ți voi permite să-mi strici totul, Rose”, mi-a șuierat ea în față. „Te vei purta cum trebuie. Te vei comporta ca o fiică model, vei zâmbi când trebuie și vei vorbi frumos.”

„Dacă decid să nu o fac?”, am întrebat doar ca să o provoc. „Ce vei face, mamă? Mă vei lovi? Nu-mi vei da de mâncare o săptămână? Sau poate metoda ta preferată de pedeapsă – să mă închizi într-un dulap întunecat, fără mâncare și apă?” Fața i s-a înroșit și mai tare pe măsură ce vorbeam, iar respirația i s-a făcut greoaie. „Nu mai poți face niciunul dintre lucrurile astea. Nu mai ai niciun control asupra mea, iar eu mă voi comporta cum vreau eu. O să zâmbesc când vreau eu, o să vorbesc frumos sau o să fiu nepoliticoasă dacă așa decid. Amândouă știm că nu am putea să ne prefacem că totul e minunat când simțim atâta ură una față de cealaltă, atâta venin. E doar o chestiune de timp până când noul tău soț va afla că totul e doar o prefăcătorie. Ce o să faci atunci? O să te arunci în brațele următoarei persoane care se uită în direcția ta?”

Acum era roșie până la gât, iar respirația îi era greoaie. „Nerecunoscătoare ce ești...”

Mă așteptam la asta încă înainte ca ea să ridice mâna, dar am lăsat totuși palma să mă lovească. Sunetul a răsunat în camera mare, ecoul ajungându-mi la urechi, dar nici măcar nu l-am simțit.

Am arătat spre obrazul meu, spre locul unde eram sigură că deja se formase o vânătaie. „Uniți, pe naiba.”

A făcut un pas spre mine, dar s-a oprit când s-a auzit o nouă voce.

„E totul în regulă?”

După privirea mamei, știam deja cine tocmai intrase în cameră, iar când trăsăturile ei s-au transformat brusc și au devenit blânde, nu mai era nicio îndoială cu privire la cine intrase în cameră.

„Oh, bine ai venit, dragule!”, a exclamat ea, cu un zâmbet larg și fals pe față, în timp ce trecea pe lângă mine și se ducea să stea lângă soțul ei. „Nu știam că vei ajunge acasă atât de devreme.”

M-am întors încet spre ei, iar ochii mi s-au mărit ușor când l-am văzut pe bărbatul care stătea în fața mea. Era înalt, poate șase picioare și patru, bine făcut și chipeș, cu părul argintiu amestecat cu cel negru.

Recunosc, mama a dat lovitura cu asta.

„Bună ziua, domnule”, am spus, fără să mă obosesc să-mi fac o expresie plăcută sau măcar să-mi las vreo emoție să se audă în voce. M-am limitat să-l privesc inexpresiv, ignorând privirea de avertisment a mamei.

„Tu ești Rosette”, a remarcat el, mai degrabă o constatare decât o întrebare, dar am dat din cap oricum. Ochii