Destinul motociclistului

Danielle

M-am uitat fix la tabloul de bord și mi-am dorit din tot sufletul ca indicatorul de verificare a motorului să-și oprească strălucirea roșie infernală. Habar n-aveam cum ajunsesem acolo, ceea ce însemna că habar n-aveam cum să găsesc intrarea pe autostradă ca să ajung acasă. „Ești o idioată, Dani”, am șoptit cu voce tare.

De parcă ar fi fost o misiune trimisă de diavol, Honda mea din 1999 a tremurat, apoi a dat o explozie de gaz, încetinind până la viteza de mers pe jos, în timp ce înainteam încet pe o stradă laterală fără niciun semn distinctiv. Nu înțelegeam de ce Portland nu avea o semnalizare mai bună.

Am tresărit când telefonul meu a sunat în liniștea mașinii. Fără să mă uit la ecran – pentru că, sincer, încercam să nu ajung moartă într-un loc obscur în care nu mai fusesem niciodată –, l-am deschis. „Alo”, am șoptit.

„De ce șoptim?”, mi-a șoptit înapoi Kim, cea mai bună prietenă a mea de mai bine de zece ani.

Mi-am curățat gâtul și am respirat adânc. „M-am cam rătăcit și mașina mea proastă nu merge cu mai mult de nouăsprezece mile pe oră.”

„Deci, la fel ca în orice altă zi”, a glumit ea. „Cum a mers întâlnirea?”

„De rahat.”

„Cât de rău?”, a întrebat ea.

„Ar fi fost mult mai plăcut dacă mi-ar fi scos ochii ciorile, în timp ce mi-ar fi smuls unghiile una câte una”, am spus eu cu voce răgușită.

„Ew, îmi pare rău, dragă”, mi-a spus Kim cu compasiune. „Ai rămas să iei cina cu el?”

„Nu. Am îndurat un pahar și un aperitiv, apoi am simulat un apel telefonic. Serios, Kimmie, tipul ăla era un nemernic.”

„Deci, întâlnirile online nu sunt pentru tine?”

„Întâlnirile, punct, nu sunt pentru mine.”

Kim a chicotit. „Unde ești?”

„Habar n-am”, am recunoscut. „Undeva în Arbor Lodge, cred?”

„Doamne, fato, nu vrei să te rătăcești pe acolo când se întunecă.”

„Mulțumesc, Căpitane Evident.” M-am aplecat în față ca să văd mai bine prin parbriz. „E complet pustiu și nu găsesc niciun indicator rutier, chiar dacă mi-ar fi viața în joc.”

„Ce e în jurul tău?”

„Nimic.” Am strâns ochii, încercând să disting lumina din fața mea. Zona era plină de magazine, așa că nu eram sigură ce afaceri ar mai fi deschise după ora opt într-o miercuri seara. „Cred că văd ceva. La naiba. Lentilele de contact mă omoară.”

„Trage pe dreapta și scoate-le, prostuțo. Ai ochelarii la tine, nu?”

„Da, dar nu vreau să opresc, Kimmie... dacă nu mai pot porni din nou?”

„Și dacă nu vezi în ce ești pe cale să te lovești?”

„Nu mai fi atât de logică”, am spus eu cu voce răgușită.

Kim a oftat. „Te rog, Dani, ai grijă de tine. Trage pe dreapta, pune-ți ochelarii și sună-l pe fratele tău.”

„Bine. Trag pe dreapta. Așteaptă, te rog.” Am condus mașina spre bordură și am pus-o în parcare. „Gata. O să închid și o să-l sun pe Elliot.”

„Bine. Sună-mă când...”

Telefonul s-a întrerupt.

„La naiba.” Mi-a luat o secundă să-mi scot lentilele de contact și să-mi pun ochelarii, înainte să arunc o privire în oglinda laterală și să pun mașina din nou în viteză. „Bine, bătrânico, te rog, du-mă undeva unde pot găsi un telefon.” Am ieșit din nou încet pe stradă și am parcurs vreo trei sute de picioare înainte ca mașina mea să scoată un zgomot de pufăit și un șuierat, iar motorul să se oprească. „Bine. E în regulă”, am repetat ca un mantră. „Am mai trecut prin asta, fato. Poți s-o faci.” Am încercat să pornesc motorul și, deși s-a învârtit, n-am reușit să-l pun în funcțiune complet. Am încercat din nou, l-am pornit, dar abia am apucat să trag mașina mai departe pe marginea drumului când s-a oprit... din nou. „Nu, nu, nu, nu!” Am încercat din nou să pornesc motorul, dar tot fără succes, așa că am băgat-o în poziția de parcare.

Am luat poșeta de pe podea, am scotocit după încărcătorul de telefon, l-am găsit și l-am conectat la brichetă, sperând să am suficientă baterie ca să-l sun pe fratele meu. Am apăsat toate butoanele de pe telefon în încercarea de a-l porni din nou, dar bateria se descărca din ce în ce mai repede în ultimele câteva săptămâni și acum era oficial mort. „La naiba!”

Mi-am lăsat capul pe volan și mi-am acordat un minut să-mi plâng de milă, imaginându-mi titlul de la știrile de la ora șase: „Tânără ucisă după ce mașina i s-a stricat într-o zonă dubioasă din Portland. Este surprinzător, având în vedere că provine dintr-o familie de polițiști. O altă statistică? Cu siguranță așa pare.”

Nu sunt pe deplin sigură cât timp am stat în mașina mea moartă, imaginându-mi propria ucidere și moarte, înainte ca o bătaie în geam să mă facă să scot un țipăt de spaimă. Am aruncat o privire afară și am văzut un bărbat extraordinar de frumos aplecat spre mine, cu un zâmbet sexy pe față. Înalt, cu părul închis la culoare, ochi albaștri și un chip care nu putea fi descris decât ca frumos, semăna destul de mult cu Charlie Hunnam, cu barbă deasă și inel în nas. Purta o pereche de blugi decolorați care păreau croiți special pentru el, un tricou termic alb, mulat, care îi punea în evidență pieptul musculos poate puțin prea bine, făcându-mi inima să bată cu putere și respirația să mi se taie. O jachetă de piele neagră, care îi consolida aspectul al naibii de sexy, completa ținuta.

Am coborât geamul doar pe jumătate... nu m-ar putea omorî dacă ar reuși să-și bage doar degetele înăuntru, nu-i așa?

„Te-ai rătăcit, dragă?”, m-a întrebat.

Vocea lui m-a copleșit și m-am foit pe scaun, încercând să nu suspin la ușorul accent sudic. „Păi, da. Puțin.”

„Nu e o zonă prea bună a orașului în care să se rătăcească o fată drăguță.” S-a îndreptat, încrucișându-și brațele. „Vine cineva să te ia?”

Am închis ochii strâns și am dat din cap. „Atât mașina, cât și telefonul meu sunt descărcate. Așa că răspunsul e un «nu» categoric.”

„Bine. De ce nu vii cu mine?”

„Nu, e în regulă.”

El zâmbi din nou. „Iubito, curtea clubului meu e chiar la capătul străzii. O să-i pun pe câțiva dintre frații mei să-ți împingă mașina în parcare, unde va fi în siguranță, și o să ți-o reparăm mâine. Între timp, poți să te adăpostești de frig și fie să dai un telefon, fie te duc eu acasă.”

Mi-am mușcat buza și m-am gândit la opțiunile pe care le aveam. Probabilitatea certă de a muri de foame și de frig înainte de dimineață sau posibilitatea de a fi ucisă de cel mai chipeș bărbat pe care l-am văzut vreodată erau cam tot ce-mi venea în minte.

„Nimeni nu-ți va face rău, dacă asta te îngrijorează”, mi-a promis el.

„Aș vrea să mă simt mai bine auzind asta”, am recunoscut. „Adică, mă întreb câte femei au plecat cu vreun bărbat înalt și superb pentru că le-a spus că nu le va face rău, doar ca să fie ucise? Ucise în stil mare. N-am afla niciodată, nu-i așa? Pentru că sunt moarte. Adică moarte, moarte, nu puțin moarte, ci foarte moarte.”

Buzele i s-au tremurat o secundă, înainte să izbucnească în râs. „Ai dreptate, draga mea, dar dacă ești cu mine, nimeni nu te va atinge.”

„Inclusiv tu?”

S-a înseriosit, dar ochii îi sclipeau încă de umor. „Dacă asta vrei.”

Am ridicat geamul și mi-am luat poșeta și cheile. Aveam senzația că o să regret această încredere bruscă pe care o simțeam față de el, dar nu prea aveam altă opțiune decât să-l las să mă ajute, așa că am descuiat ușa și am coborât din mașină.

Mi-a ținut ușa și a trântit-o odată ce am ajuns pe trotuar. O încuiasem înainte să o închidă el, nu că ar fi contat... nimeni n-ar fura o rablă ca a mea și oricum nu țineam nimic de valoare în ea.

Vântul se intensificase de când plecasem de la restaurant, așa că mi-am strâns haina mai bine în jurul meu în timp ce mergeam pe stradă. „Apropo, eu sunt Danielle. De fapt, Dani.”

„Booker.”

„Încântată de cunoștință, domnule Booker.”

„Doar Booker.”

„Oh. Bine.”

El a zâmbit.

„Ați menționat curtea clubului dumneavoastră.” M-am încruntat. „Ce fel de curte?”

„Locul ăsta e parcarea noastră pentru mașini avariate și remorcate. Avem și alte afaceri în alte locuri”, a spus el vag. „Orice are motor, putem remorca, repara sau construi.”

Am dat din cap. „Și ai spus «club». Presupun că nu e un club de cusut, nu?”

Booker zâmbi. „Club de motocicliști.”

M-am oprit. I-a luat un minut să-și dea seama că nu mai eram lângă el, ceea ce mi-a permis să-i zăresc parțial spatele jachetei. Dogs of ceva. Dogs of Wonder? Nu, n-ar fi corect... un motociclist dur n-ar avea „Dogs of Wonder” pe spatele jachetei.

Danielle

Ei, la naiba!

S-a întors spre mine. „Ești bine?”

„Club de motocicliști?”, am întrebat.

El a dat din cap.

„Ca Hell’s Angels?”

Booker a zâmbit ironic. „În teorie.”

„La naiba.” L-am privit. „Chiar ar trebui să plec.”

„Unde să te duci, dragă? Nu e nimic pe aici pe o rază de peste o milă în orice direcție.”

„Lămurește-mă puțin. Sunteți un club pentru că aveți motociclete foarte frumoase și vă place să stați împreună și să beți bere din când în când, sau sunteți niște nelegiuiți sau ceva de genul ăsta?”

„Deoarece asta ține de treburile clubului, nu e treaba ta.”

„Da, bine.” Nu reușeam să mă opresc din înghițitul convulsiv. „Arată-mi doar în ce direcție e cel mai apropiat loc de unde pot da un telefon și o să vă las în pace.”

„La vreo douăzeci și cinci de yarzi în fața ta.”

„Nu înțelegi”, am șoptit. „Nu pot intra acolo.”

„De ce naiba nu?”

„Pentru că tatăl meu e șeful poliției”, am răbufnit, î